Rolul adultului în viaţa copilului

Calendar de Ana-Maria Sandu

Calendar 21 august 2018

Copii

Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi/sau atunci când numele tău este înscris pe certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi devenim cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă copilul este în egală măsură cel care „îşi creşte“ părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se dezvoltă în funcţie de celălalt. 

Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a acestei relaţii fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt aceia care spun despre copil : „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi, părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să şi le consolideze. 

De exemplu: pentru a putea merge, sugarul are nevoie de susţinere fizică şi nu numai. Căci el are nevoie de încrederea că dacă va cădea, va fi susţinut, că va fi în siguranţă şi că nu va dezamăgi pe nimeni. Treptat, copilul va învăţa să meargă şi va renunţa singur la mâna care îl sprijină. 

Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele este în apropierea sa, pentru a avea către cine să se îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe parcursul acestui proces, părintele ar fi bine să-l pună pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască limitele şi competenţele, să îşi construiască un set de valori. 

Transpus în viaţa de zi cu zi, acest lucru înseamnă ca nou-născutul să fie alimentat la cerere, copilul mic să aibă libertatea de a alege cu ce se îmbracă azi, cu ce jucărie se joacă, cu cine se joacă, când doarme, iar adolescentul la ce cursuri doreşte să se înscrie, ce muzică ascultă sau cum îşi tunde parul. De asemenea, înseamnă ca fiecare copil să ştie care sunt reperele şi regulile familiei şi cele ale comunităţii în care trăieşte şi, prin extensie, care sunt valorile morale.

Valori ale relaţiilor parentale de calitate 

 

  • • căldură şi afecţiune; 
  • • limite clare şi bine precizate; 
  • • răspuns imediat la nevoile copilului; 
  • • disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului; 
  • • sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului; 
  • • respect; 
  • • deschidere şi comunicare; 
  • • recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor; 
  • • confidenţialitate şi încredere reciprocă.

 

Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom constata că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente imprecise, agresive şi imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei de iniţiativă, de respect de sine şi supunerii necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini supraprotectoare sunt determinate comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli. 

Imaginea ideală a părintelui bun cuprinde calităţi dificil de atins. Însă există comportamente inadecvate ale părinţilor care afectează dezvoltarea integrată a copilului. 

Iată câteva exemple: 

  • •  lipsa regulilor în familie (reguli şi limite inţelese, asumate şi aplicate de toţi membri familiei!); 
  • • îngrijirea şi supravegherea inadecvate (copilul lăsat singur în faţa televizorului timp îndelungat, recompensele materiale şi alimentare); 
  • • disciplină rigidă şi pedepse inadecvate vârstei şi puterii de înţelegere a copilului (stabilirea regulilor „pentru copil“ fără a consulta anterior opinia copilului); 
  • • neimplicarea în experienţele copilului (absenţa momentelor în care părinţii petrec timp de joacă împreună, dezinteresul pentru dezvoltarea copilului, neglijarea copilului);
  • • agresiuni în familie (utilizarea pedepselor care presupun traumatizarea emoţională sau fizică a copilului, violenţă domestică); 
  • • aşteptări nerealiste de la copil (dorinţa părinţilor de participare a copilului la multe activităţi opţionale în raport cu vârsta şi opinia lui). 

 

Trebuie să pornim de la premisa că toţi părinţii îşi iubesc copii, însă forma de manifestare a fiecăruia este diferită şi mascată de forme personale de exprimare. Valorizarea copiilor şi încrederea în forţele proprii sunt interdependente şi se realizează în familie. Optimizând relaţiile dintre părinţi şi copii vom da valoare relaţiilor din interiorul familiei şi părinţilor, ca persoane. Un părinte care va şti cum să răspundă nevoilor copilului, îşi va dezvolta încrederea în sine şi va avea o deschidere mai mare înspre copil.

 

Adaptare după Cristiana Boca

Distribuie articolul pe:

Articole recomandate

Propria persoană

Cu un pas înaintea atacului de panică

Pot fi eu sau poți fi tu cel care trece prin experiența neplăcută a unui atac de panică. Potrivit estimărilor specialiștilor o persoană din trei se va confrunta de-a lungul vieții cu un atac de panică. De aceea ar putea fi de folos să cunoaștem cum se manifestă atacul de panică, cum anume ia naștere și mai ales cum am putea să ne ajutăm singuri pentru a-l preveni sau pentru a trece cu bine peste aceasta experiență.

Copii

Violența în școli - practică pentru a ”stâpâni” copiii

Am ales să scriu despre acest subiect, despre violența din școli, pentru că mă intrigă acest subiect, pentru că îl întâlnesc din ce în ce mai des în ultima perioadă și nu este normal, deoarece societatea a evoluat, noi am evoluat și cunoaștem astăzi alte metode, în afară de violență pentru a ne educa și crește copiii.

Copii

Copiii şi emoţiile

Părinţii descoperă adesea că una dintre cele mai dificile și mai complicate datorii care le revin este aceea de a face faţă emoţiilor copiilor lor și comportamentului generat de acestea. Motivul este acela că, atunci când emoţiile copilului sunt stârnite, organismul său se află într-o asemenea stare, încât nu ajungi la nici un rezultat încercând să stai de vorbă cu el și să-i aduci argumente. În multe situaţii, reacţiile copilului îl fac pe adult să se simtă atât de frustrat, încât propriile emo