Resentimentele

Calendar de Ana-Maria Sandu

Calendar 26 februarie 2018

Propria persoană

Toţi cei care au trăit aceste sentimente ştiu ce cumplit e să fii prins într-un  uragan,  într-un  tsunami  sau,  mai  bine  zis,  în  valurile resentimentului. Un soi de voinţă încrâncenată ne stăpâneşte, ne împinge să  refuzăm,  să  respingem,  să  spargem  sau  să  distrugem  la  foc  mic  o relaţie  la  care  totuşi  ţinem,  care  este  importantă  şi  uneori  vitală  pentru noi. 

Sunt  surd,  orb,  violent  şi  descumpănit când  am  resentimente.  Mă  revolt  în  interior  şi  nu  permit  nimănui  să-mi atingă suferinţa, care este unică. Doar eu am dreptul să vorbesc despre ea sau să o neg.

Şi  unii  şi  alţii  avem  praguri  de  frustrare  variabile,  în  funcţie  de situaţii,  interlocutori  şi  sensibilităţi.  Puţini  dintre  noi  îşi  cunosc  zonele  de intoleranţă,  adică  această  parte  din  noi  mereu  hipersensibilă,  mereu fragilă,  făcută  din  răni  niciodată  închise,  redeschise  la  cea  mai  mică provocare. 

Resentimentul este urticaria relaţiilor, o mâncărime a lipsei, trebuie să-l  zgândărim  tot  timpul,  să-l  alimentăm,  să-l  întreţinem  sau  pur  şi simplu să-l scărpinăm. Cine nu a cunoscut această plăcere ambiguă de a zgândări  o rană care nu voia decât să se vindece, cine nu a căutat această senzaţie dulce-amăruie de a trezi o suferinţă îndepărtată şi totuşi prezentă? 

Resentimentul  nu  caută  asigurarea,  ci  confirmarea,  face  foc  din orice lemn şi îi răstoarnă fără milă pe toţi cei care l-ar putea deturna de la scopul final: să sufere şi să provoace suferinţă. 

  • Resentimentul  este  jungla  sentimentelor: „Răzbunare!", „O să mi-o plăteşti", „Să nu crezi că tu o să fii fericit dacă eu sunt nefericită." 

 

Sursele  profunde  ale  resentimentului  se  regăsesc  în  lipsurile resimţite în copilărie, lipsuri reale, lipsuri imaginare, căci pentru un copil distanţa  dintre  lumea  dorinţelor,  violenţa  nevoilor  şi  sursa  răspunsurilor posibile este infinită. 

Cuvintele, limbajul devin puntea de legătură, pasarela care apropie şi  mai  ales  simbolizează  un  drum  posibil  către  inaccesibil.  Şi  când cuvintele lipsesc, imaginarul preia ştafeta.  Lipsa  unei  exprimări  adevărate  face  să  se  nască  resentimentul, suscită rumegări, iluzii, confuzii, distorsiuni. Cuvântul adevărat va numi, va  spune  şi  va  lega  astfel  copilul  de  lume,  este  un  cuvânt  care  va  face legătura dintre real şi realitate.

,,A spune ce există nu înseamnă a transforma lumea în ameninţări. E de preferat să spui: „E o scară în faţa porţii“ decât: „Atenţie la scară!".’’
Poţi spune: „M-am simţit lezat de cuvintele tale" în loc să acuzi în tăcere: „încă o dată m-a luat drept un idiot." 

Resentimentul  se  naşte  din  neacceptarea  faptului  că  dorinţele  nu mi s-au realizat, că ceea ce am spus nu a fost înţeles, că aşteptările mi-au fost înşelate, că proiectele mi-au fost stricate sau amânate, că viaţa nu se ajustează după percepţia mea. Ȋn anumite momente, lumea apare ca un adevărat câmp de mine... de frustrări. Avansăm, punem piciorul pe un refuz întârziat, pe o lipsă de răspuns, pe detonatorul unei neînţelegeri. Anumite perioade sunt pline de neînţelegeri, de conflicte, de frustrări repetate. 

Celălalt nu a răspuns aşteptării mele, realitatea s-a dovedit diferită de  ce  speram  eu  şi  nu  o  pot  accepta.  Mă  distruge  distrugându-mi  o imagine despre mine atunci când celălalt îmi atribuie un rol pe care eu nu-l vreau, când îmi dă un răspuns care nu-mi convine. 

„Mă credeam un amant minunat şi ea m-a văzut ca pe un profitor." 
„Mă credeam un tată iubitor, el m-a numit curcan." 
„Aşteptam să mă primească cu un surâs, să se bucure de tot ce am adus... şi ea îmi face mutre, îmi reproşează că sunt mereu plecat." 

Această  distanţă  dintre  speranţa,  viziunea  mea  asupra  relaţiei  şi ceea  ce  se  întâmplă  va  naşte  un  sentiment  de  deposedare şi va fi căutată o ieşire cu scopul de a evita depresia. Voi naşte în mine un dinamism de reproşuri, autojustificări, acuzaţii  pentru  a  scăpa  de  senzaţia  de  respingere,  de  subapreciere,  de pierdere. Furie, mânie şi înşiruire de acuzaţii, toate îmi permit să-mi ies din fire. E bine spus: „Să-mi ies din fire", pentru că dacă mă întorc în mine voi trăi tristeţe şi doliu. Nasc furie pentru a nu mă confrunta cu durerea. 

Furia, fuga sau violenţa sunt adesea sentimente-ecran, pe care le scot în faţă împotriva celuilalt, pentru a nu auzi sau a nu recunoaşte ce a fost rănit în mine. Aceste sentimente-ecran dau naştere comportamentelor fictive, ce nu vor permite crearea unui schimb de cuvinte sau de trăiri la nivelul sentimentelor reale, a ceea ce simt în mine. Tristeţea  este  singura  scăpare  a  resentimentului,  această  durere care  se  pierde  în  revoltă  sau  în  tăcere.  Mânia  este  uneori  rezultatul depresiei,  pentru  că  dă  frâu  liber  furiei  pe  care  o  întorsesem  împotriva mea.

Furia explozivă eliberează preaplinul tăcerilor, al supunerilor sau al umilinţelor. Există şi furia salvatoare care marchează limitele de netrecut, care dă glas indignării şi arată nedreptatea. Dimpotrivă, resentimentul este o acumulare. De aceea îi vine greu să  se  exprime  prin  cuvinte.  Poate  fi  legat  de  o  mulţime  de  fapte nesemnificative,  ridicole,  derizorii,  dacă  le  luăm  separat.  Dar  prin repetiţie,  sentimentul  de  neputinţă  şi  de  nedreptate  va  da  naştere ranchiunei.

Părinţi,  parteneri  şi  copii  vor  constitui  obiectul  principal  al resentimentelor  profunde.  Relaţiile  cele  mai  intime  sunt  încărcate  de  un resentiment  uneori  apropiat  de  ură.  Cu  cât  arunc  mai  tare  asupra  lor nevoia mea de a fi iubit şi recunoscut, cu atât mai mult le port pică atunci când mă dezamăgesc.

Cuvintele au dreptate: le port pică, deoarece totul pică pe ei.  Furia  împotriva  celuilalt  este  o  formă  de  evitare  a  sinelui,  îmi permite  să  nu-mi  văd  eşecul,  insuficienţa,  îmi  marchează  dependenţa. Poate fi şi o etapă sănătoasă a afirmării şi revendicării, un motor pentru a mă defini mai bine şi a-mi enunţa nevoile, pentru a mă face auzit, pentru a mă despărţi de ce nu-mi face bine.

,,Una dintre căile de a deveni un mai bun tovarăş pentru tine însuţi este să renunţi la resentiment, să-l laşi să treacă.’’

 

Text adaptat după Jacque Salome

Distribuie articolul pe:

Articole recomandate

Propria persoană

Cu un pas înaintea atacului de panică

Pot fi eu sau poți fi tu cel care trece prin experiența neplăcută a unui atac de panică. Potrivit estimărilor specialiștilor o persoană din trei se va confrunta de-a lungul vieții cu un atac de panică. De aceea ar putea fi de folos să cunoaștem cum se manifestă atacul de panică, cum anume ia naștere și mai ales cum am putea să ne ajutăm singuri pentru a-l preveni sau pentru a trece cu bine peste aceasta experiență.

Copii

Violența în școli - practică pentru a ”stâpâni” copiii

Am ales să scriu despre acest subiect, despre violența din școli, pentru că mă intrigă acest subiect, pentru că îl întâlnesc din ce în ce mai des în ultima perioadă și nu este normal, deoarece societatea a evoluat, noi am evoluat și cunoaștem astăzi alte metode, în afară de violență pentru a ne educa și crește copiii.

Propria persoană

Expresia respectului de sine

Despre încrederea în sine s-a vorbit și încă se vorbește foarte mult. Totuși, referindu-ne la respectul de sine, există câteva moduri simple și evidente prin care acesta se manifestă.