Plângerea – prieten sau duşman?

Calendar de Ana-Maria Sandu

Calendar 18 ianuarie 2018

Propria persoană

Plângerea circulă enorm în  comunicarea cotidiană. Să ascultăm  în jurul nostru şi în noi. Nu e zi în care să nu auzim lamentaţii personale sau generalizate. 

Ce  ne  spune  plângerea?  O  insatisfacţie,  o  durere?  Cu siguranţă.  Dar  să  ne  întrebăm  mai  ales  la  ce  serveşte  plângerea.  Când arunc,  împrăştii  sau  murmur  o  plângere,  mă  prezint  ca  victimă  a  unei injustiţii.  Fiecare  ştie  că  victimele  sunt  merituoase  sau  inocente  şi  că  e bine să le arăţi compasiune şi admiraţie. 

Cel  care  se  plânge  are  chef  să  se  plângă,  nu  cere  neapărat despăgubire.  Ȋşi  exprimă  neputinţa  —  nu  e  în  căutarea  unei  soluţii.  Nu vrea să vadă decât aspectul negativ al situaţiei. Există  două  feluri  de  a  te  plânge:  te  plângi  de  tine  însuţi  sau  te plângi de  circumstanţele exterioare — ceilalţi, destinul, viaţa. Astfel, fiecare are tendinţa să repună în discuţie fie interiorul, fie exteriorul a ceea ce el consideră nefericirea lui.

Te plângi de tine însuţi 

Mă plâng de mine, adică de ce sunt şi de ce nu sunt. Uneori, păstrez această plângere în circuitul intern al cugetărilor mele. Alteori, o arunc asupra unui interlocutor. Fie  că  mă  ponegresc  cumplit,  că  mă  jelesc  pe  mine  însumi  cu  o milă  tandră  sau  că-mi  fac  autocritică  cu  mai  multă  sau  mai  puţină bunăvoinţă, în orice caz, mă plâng, mă declar neputincios: „Nu pot nici să mă accept aşa cum sunt, nici să mă schimb." 

În  această  mulţime  de  „euri"  care  sunt  în  mine,  care  este  „eul" nesatisfăcut de ceilalţi „eu" cu care intră în concurenţă? Fiecare fiinţă este o mulţime de personaje, care nu se înţeleg întotdeauna bine. Printre ele, se  află  uneori  un  cenzor  inexorabil  numit  Ideal  sau  Ego;  el  devine disperat  din  cauza  diferenţei  dintre  aşteptări  şi  realizările  derizorii  ale personajelor pe care vrea să le guverneze. Nu le încurajează cu un „Veţi evolua", ci le declară: „ zero."

Paradoxul e că devalorizându-mă îmi dau valoare în ochii mei şi ai celorlalţi, pentru că reproşul meu spune: „Să  nu  crezi  că  sunt  mulţumit  de  mine,  că-mi  place  cum  sunt. Idealul  meu  despre  mine  este  mult  diferit,  mult  mai  înalt.  Nu  sunt  o persoană  mediocră,  pentru  că  am  o  idee  înaltă  despre  ce  vreau  să  fiu. Aspiraţiile  mele  de  a  fi  altfel  îmi  aduc  în  acelaşi  timp  disperare  şi grandoare." 

Ce să facă interlocutorul ce se confruntă cu un bărbat, cu o femeie sau cu un copil care se plânge de sine? Va încerca probabil să-l liniştească, să-l laude: „Dar faci foarte bine asta sau cealaltă, dar ai o mare calitate..." Adesea,  o  asemenea  atitudine  va  fi  rău  primită.  Cel  care  se  plânge  se simte  neînţeles. 

Sfaturile despre o schimbare vor fi rău primite, în cazul în care cel care se plânge are nevoie să se plângă şi nu să se vindece. Plângerea nu este  o  cerere  de  ajutor.  Poate  fi  o  cerere  de  confirmare,  un  „Nu  eşti mulţumit de tine" sau „Nu îţi place cum eşti", care îl trimite pe cel ce se plânge către sine şi îi permite să se înţeleagă.

Te plângi de alţii sau de soartă 

Plângându-te  de  alţii,  pari,  dimpotrivă,  că  eviţi  sentimentul  de devalorizare  şi  chiar  să  cultivi  autosatisfacţia.  Este  un  instrument strategic, ce vizează obiective diverse. 

Plângerea - chemare

Plângerea  poate  fi  o  chemare,  o  cerere  indirectă.  Ea  încearcă  să capteze privirea şi emoţia celuilalt. „Auzind  nefericirile  şi  neşansa  mea,  celălalt  cu  siguranţă  îmi  va arăta afecţiune." Persoanele  nefericite  nu  sunt  oare  mai  demne  de  interes,  mai bogate,  mai  profunde  decât  oamenii  fără  probleme?  O  suferinţă  anume este însemnul meu distinctiv. 

Plângerea-chemare  e  greu  de  mânuit,  dozajul  este bine să  fie  bine măsurat  pentru  a  provoca  efectul  dorit.  Pentru  că  aceia  care  se  plâng neîncetat, cei care nu se vindecă de nenoroc te fac să pleci, îţi provoacă repulsie şi astfel se instalează un cerc vicios: respins de anturajul care a obosit să-i asculte plângerile, nefericitul se plânge pe bună dreptate că a fost respins şi provoacă şi mai multă repulsie. 

Plângerea  este  o  manevră  de  seducţie  (de  apropiere  a  celuilalt), care  eşuează  adesea.  Poate  fi  o  reminiscenţă  a  amintirilor  din  copilărie. Unii mărturisesc că nu au fost alintaţi decât când erau bolnavi sau răniţi sau că s-au îmbolnăvit tocmai pentru a primi îngrijiri atente.

Plângerea - atac 

Strategia plângerii - atac consistă în a-l atinge pe celălalt în punctele lui slabe şi a-l face responsabil de ceea ce nu merge la mine. „Uite unde am ajuns din cauza ta! Uite ce m-ai determinat să fac!"

Plângerea - justificare 

Plângându-mă  de  ceilalţi,  făcându-i  cauza  a  ceea  ce  mi  se întâmplă, evit sentimentele de vinovăţie sau responsabilitatea mea.

Plângerea - supapă 

Uneori, plângerea are o simplă funcţie de uşurare. Ȋmi face bine să mă plâng că am prea mult de lucru, că am nişte colegi imposibili, că m-am săturat de durerile de cap sau că mă epuizează copiii. 

Aş  vrea  ca  plângerea  mea  să  fie  primită  ca  atare:  ca  expresie  a unui prea plin de o clipă, şi m-aş simţi descărcat, uşurat. Şi mai ales să nu mi  se  răspundă:  „Tu  ai  vrut-o"  sau  „Sunt  alţii  mai  rău  ca  tine"  sau  „Ar trebui  să  te  organizezi  mai  bine"!  Din  când  în  când  simt  nevoia  să  mă plâng cu voce tare, să ţip în gura mare şi de faţă cu martori înainte să-mi iau un nou avânt.

 

Text adaptat după Jacques Salome

Distribuie articolul pe:

Articole recomandate

Propria persoană

Cu un pas înaintea atacului de panică

Pot fi eu sau poți fi tu cel care trece prin experiența neplăcută a unui atac de panică. Potrivit estimărilor specialiștilor o persoană din trei se va confrunta de-a lungul vieții cu un atac de panică. De aceea ar putea fi de folos să cunoaștem cum se manifestă atacul de panică, cum anume ia naștere și mai ales cum am putea să ne ajutăm singuri pentru a-l preveni sau pentru a trece cu bine peste aceasta experiență.

Copii

Violența în școli - practică pentru a ”stâpâni” copiii

Am ales să scriu despre acest subiect, despre violența din școli, pentru că mă intrigă acest subiect, pentru că îl întâlnesc din ce în ce mai des în ultima perioadă și nu este normal, deoarece societatea a evoluat, noi am evoluat și cunoaștem astăzi alte metode, în afară de violență pentru a ne educa și crește copiii.

Copii

Copiii şi emoţiile

Părinţii descoperă adesea că una dintre cele mai dificile și mai complicate datorii care le revin este aceea de a face faţă emoţiilor copiilor lor și comportamentului generat de acestea. Motivul este acela că, atunci când emoţiile copilului sunt stârnite, organismul său se află într-o asemenea stare, încât nu ajungi la nici un rezultat încercând să stai de vorbă cu el și să-i aduci argumente. În multe situaţii, reacţiile copilului îl fac pe adult să se simtă atât de frustrat, încât propriile emo