Cu şi despre comunicare

Calendar de Ana-Maria Sandu

Calendar 17 noiembrie 2017

Propria persoană

Cine oare nu cunoaşte sentimentul difuz că nu comunică bine cu sine şi cu ceilalţi? Cine oare nu se loveşte zilnic de dificultatea de a se exprima şi de a se face înţeles? 

Dacă vreau să-mi îmbunătăţesc comunicarea, este nevoie ca mai întâi să-mi pun întrebări despre felul în care am învăţat să comunic. Probabil o să-mi dau seama că am învăţat să nu comunic. O să descopăr că de foarte timpuriu în existenţa mea am fost privat de dreptul la cuvânt chiar de către cei care mă iubeau şi care, crezând că mă înţeleg, vorbeau în locul meu.

Anticomunicarea 

De multe ori părinţii mai degrabă impun limite decât să invite la liberă exprimare. Şi mai grav este faptul că îşi însuşesc exprimarea noastră pentru a vorbi despre noi, în locul nostru. Dar cel mai rău este faptul că resping ceea ce exprimăm noi personal. 

„Mi-e frică, spune copilul. 

- N-ai nici un motiv, spune tatăl." 

„Mă doare, spune copilul cu genunchiul julit. 

- N-ai nimic, spune mama." 

Aceste mesaje par banale, ele sunt generate de buna intenţie a părinţilor de a-şi linişti copiii. Dorinţa de a-i scăpa pe copii de temeri este o meteahnă frecventă a părinţilor. Dar la fel de bine, aceste mesaje înseamnă şi: „Nu poţi avea încredere în ce simţi tu, eu ştiu ce trebuie să simţi tu." Ei îi dictează altuia emoţiile şi sentimentele pe care să  le aibă şi nu le are. Poţi ordona sau interzice un act (dacă raportul de forţe permite!) — „Nu ai voie să loveşti bebeluşul în cap" —, dar este imposibil să impui sentimentele — „Trebuie să-l iubeşti" —, indiferent de vârstă. Impunerea generează confuzii. Cel care încearcă o emoţie se îndoieşte de propria lui trăire atunci când o persoană importantă pentru el (unul dintre părinţi, de exemplu) îi denigrează, îi neagă sau încearcă să-i impună trăirile sau sentimentele. 

„Trebuie să-l iubeşti, este fratele tău, nu ştia ce face când ţi-a stricat jucăria..." 

„Dar, dragule, ştii prea bine că vă iubesc la fel; nu fac diferenţe între tine şi sora ta." 

„Ştii că te adoră, chiar dacă se înfurie. Şi apoi, nu ar trebui să îl contrazici, ştii că nu suportă." 

Şi astfel învăţăm să comunicăm, prin negarea trăirilor noastre de către cei care ne iubesc. Şi îi vedem negându-și inclusiv propriile sentimente. 

„Eşti tristă, mamă, plângi? 
- Nu, stai liniştit, nu am nimic." Nimic? 

Dacă nu facem efortul de a stabili câteva reguli fundamentale pentru o comunicare firească, riscăm ca toată viaţa să suportăm şi să transmitem constrângeri care sabotează comunicarea şi care fac ca relaţiile intime să devină dificile, dureroase.

Principii de bază 

Bazele unei comunicări veritabile sunt uşor de enunţat şi cumplit de greu de aplicat. Ele se organizează în funcţie de trei poziţii fundamentale: 

  • * Recunosc şi îi confirm celuilalt că exprimarea sa îi este proprie, că sentimentele sau părerile îi aparţin. 
  • * Mă exprim vorbind despre mine, afirmându-mi poziţia. 
  • * Doresc  să  reunesc  punctul  tău  de  vedere  şi  pe  al  meu,  nu opunându-le  sau  confundându-le,  ci  adunându-le  unul  lângă  celălalt, confruntându-le. De aici se poate naşte o uniune, un schimb. 

 

Aceste trei poziţii au drept corelate imediate: 

  • * Nu îl las pe celălalt să vorbească despre mine în locul meu. 
  • * Îl invit să vorbească despre el însuşi. 
  • * Admit că „a te înţelege cu cineva" nu înseamnă a avea aceeaşi părere, aceleaşi sentimente, acelaşi punct de vedere. 
  • * Accept  să  fac  diferenţa  între  ceea  ce  vine  de  la  celălalt  (şi  îi aparţine) şi ceea ce simt eu (şi îmi aparţine)

 

Copilului căruia îi este frică îi voi spune: „îţi este frică" şi poate îi voi propune  să-mi  vorbească  despre  frica  lui.  Aş  putea,  eventual,  să-i  spun mai apoi că mie nu-mi este frică, să-i spun că nu mă tem de acel lucru.  Prietenului care vorbeşte despre mine în locul meu („Ar trebui să te mai intereseze şi altceva decât benzile desenate") aş încerca să-i răspund cu un refuz („Nu vreau să-mi impui tu ce ar trebui să mă intereseze") sau cu o invitaţie („Dacă vrei, poţi să-mi spui ce simţi când mă vezi cu nasul în benzile mele desenate, ca în seara asta.").

Vorbim  despre  ceilalţi  în  locul  lor  pentru  că  nu  ştim  să  le  vorbim despre  noi,  iar  exprimarea  celorlalţi  despre  noi  în  locul  nostru  durează până  la  moarte,  dacă  nu  ne  asumăm  riscul  de  a  ne  recuceri  dreptul  la exprimare.  Una dintre mizele fundamentale ale oricărei tentative de formare este să-ţi  reiei  în  stăpânire  propria  exprimare.  Orice  schimbare  trece  prin această  naştere  dificilă,  dureroasă:  să  ajung  la  o  formă  de  exprimare proprie,  care  să  fie a  mea, diferită  de  a  tuturor  celor  care  m-au  crescut sau mi-au fost alături. 

  • ,,Uneori,  aşteptăm  prea  mult  de  la  limbaj,  de  la  mitul  cuvântului potrivit şi adevărat, în vreme ce cuvintele descriu realităţi diferite pentru fiecare.’’
 
Comunicare şi exprimare 

A  comunica  înseamnă  a  reuni.  Dar  ce  avem  noi  de  reunit?  Fie diferenţele dintre noi, fie asemănările.  A te exprima nu înseamnă încă a comunica, este doar un bilet pentru dus, în timp ce comunicarea este un bilet dus-întors care presupune etape succesive: 

  • ¤ Mă exprim. 
  • ¤ Primesc confirmarea că limbajul meu a fost înţeles. 
  • ¤ Ascult ce spune celălalt. 
  • ¤ Îi confirm că l-am înţeles. 

 

Aceste  secvenţe  aparent  simple  ascund  nenumărate  capcane.  De fapt, celălalt nu reacţionează la  ce i-am  spus eu, ci  la ce a  înţeles el, în funcţie de felul în care cuvintele mele îşi găsesc ecoul în el; uneori este o diferenţă enormă între ceea ce am vrut eu să spun şi ceea ce a înţeles el. Bineînţeles, şi reciproca este valabilă.

Când mă adresez cuiva, în cursul unei convorbiri dificile şi importante, ar fi bine să-l întreb: „Ce ai înţeles?" Când cineva îmi vorbeşte, să-i spun: „Iată ce am înţeles eu din ce mi-ai spus." A-i aduce celuilalt o confirmare nu înseamnă nici să-l aprobi, nici să recunoşti că opinia sa este fundamentată, ci pur şi simplu să recunoşti acel punct de vedere ca fiind al lui.

 

Text adaptat după Jacque Salome

Distribuie articolul pe:

Articole recomandate

Propria persoană

Cu un pas înaintea atacului de panică

Pot fi eu sau poți fi tu cel care trece prin experiența neplăcută a unui atac de panică. Potrivit estimărilor specialiștilor o persoană din trei se va confrunta de-a lungul vieții cu un atac de panică. De aceea ar putea fi de folos să cunoaștem cum se manifestă atacul de panică, cum anume ia naștere și mai ales cum am putea să ne ajutăm singuri pentru a-l preveni sau pentru a trece cu bine peste aceasta experiență.

Copii

Violența în școli - practică pentru a ”stâpâni” copiii

Am ales să scriu despre acest subiect, despre violența din școli, pentru că mă intrigă acest subiect, pentru că îl întâlnesc din ce în ce mai des în ultima perioadă și nu este normal, deoarece societatea a evoluat, noi am evoluat și cunoaștem astăzi alte metode, în afară de violență pentru a ne educa și crește copiii.

Propria persoană

Expresia respectului de sine

Despre încrederea în sine s-a vorbit și încă se vorbește foarte mult. Totuși, referindu-ne la respectul de sine, există câteva moduri simple și evidente prin care acesta se manifestă.