Copiii şi sentimentul fricii

Calendar de Ana-Maria Sandu

Calendar 13 septembrie 2017

Copii

În jurul vârstei de șase luni, aproape tuturor copiilor mici le este teamă să nu cadă, se sperie de zgomote puternice și neașteptate, de animale sau de persoane și încăperi necunoscute. După împlinirea vârstei de un an, copiii încep să se teamă să rămână singuri și să stea pe întuneric. Pe parcursul anilor de dinainte de școală (aproximativ între doi ani și jumătate și cinci ani), unele dintre aceste temeri se diminuează treptat, cum ar fi tema de străini sau de situaţii nefamiliare, de zgomote sau de mișcări neașteptate, de cădere sau de durere, în timp ce altele se accentuează. Acestea includ  temeri realiste, precum cea de trecutul străzii, de înec, de foc sau de a rămâne singuri pe întuneric.

Dacă niște copii de șapte, opt sau nouă ani sunt întrebaţi de ce le este cel mai mult frică, vor enumera, probabil, lucruri precum demonii, fantomele, cadavrele sau animalele sălbatice – ca ursul, tigrul sau leul. De ce le este, oare, frică de acestea? Care ar fi șansele să-l întâlnească pe vreunul dintre ele în curtea din spate? Cum se dezvoltă în ei astfel de temeri? Nu cumva este posibil ca vreunul dintre părinţi sau dintre fraţii mai mari să le fi spus ceva de genul: „Or să te ia spiridușii”? Sau poate că văd astfel de lucruri în filmele și  spectacolele  de  pe  micul  ecran. Pentru  copiii  mici,  să  vadă înseamnă să creadă, chiar dacă totul se întâmplă doar la televizor.

În ceea ce-l privește pe copilul mic, nu contează dacă motivul de frică este real sau imaginar, deoarece, pentru el, simţământul de frică este același. De aceea, simplul fapt de a-i spune copilului: Nu trebuie să-ţi fie frică!” sau „Nu ai de ce să te sperii”, nu îi este de prea mare folos, din moment ce, prin aceasta, nu faci altceva decât să nesocotești trăirile reale, de teamă, ale copilului, pe care el le trăiește cu adevărat.

  • Teama crește direct proporţional cu măsura în care copilul nu se consideră în stare să facă faţă unei situaţii și, din această cauză, se simte ameninţat.

 

Pe măsură ce copiii cresc și capătă mai multă experienţă, multe dintre temerile pe care le aveau cândva sunt înlocuite cu sentimente de încredere și cu reacţii de plăcere. De exemplu, copilul căruia, la doi ani, îi este frică să se bage cu capul sub apă, trei ani mai târziu s-ar putea să sară cu mult curaj de pe o platformă înaltă de trei metri. Cel căruia la doi ani îi este frică de câini, s-ar putea ca, la șapte ani, să fie prieten nedespărţit cu unul dintre ei.

În  ceea  ce-i  privește  pe  copiii  mai  mari,  de  obicei,  fetele  își exprimă temerile mai des decât o fac băieţii, dar aceasta nu pentru că  ei  ar  fi  mai  puţin  fricoși,  ci,  pur  și  simplu, pentru  că  au  fost învăţaţi că nu se cuvine ca un băiat să arate că îi este frică. Dacă vă daţi seama de acest lucru, vă puteţi ajuta copilul să înţeleagă că nu este  deloc  o  dovadă de slăbiciune sau de comportament necorespunzător ca un băiat să-și exprime teama. Discutând despre propriile temeri și învăţând cum își înving ceilalţi copii frica, va reuși și el să și-o învingă.

Pe parcursul anilor de școală, teama de a nu fi acceptat sau de a nu reuși într-o anumită activitate devine foarte importantă. Toţi copiii vor să fie acceptaţi ca făcând parte dintr-un anumit grup. Niciunul nu vrea să fie considerat „diferit” și, de aceea, copiii sunt dispuși să depună eforturi uriașe pentru a se conforma așteptărilor celorlalţi. Toţi copiii vor să aibă succes la școală, dar multora dintre ei le este teamă că nu vor reuși. De exemplu, un procent destul de mare dintre copii se tem că vor rămâne repetenţi, deși, în realitate, foarte puţini ajung să repete clasa. Teama de a nu fi acceptat sau de a nu reuși, poate să nu aibă temei, dar este nevoie să înţelegeţi că, pentru copii, aceste temeri sunt reale.

Cu cât un copil de doi ani este mai perceptiv, cu atât va avea, probabil, mai multe temeri, pentru că vede mai multe situaţii periculoase decât alţii și știe că nu are capacitatea de a le face faţă. Dar, în preajma vârstei de cinci ani, această diferenţă, de obicei, dispare; copilul inteligent, deși este posibil să mai perceapă încă destule temeri, este acum în stare să găsească singur unele căi eficiente de a le trata.

Frica nu înseamnă întotdeauna slăbiciune.

Uneori, ea poate salva viaţa copilului. În unele situaţii, ea poate conduce la o acţiune mai rapidă,  la  o  mai  mare  încordare musculară  și  la  un  efort  mai concentrat care, într-o conjunctură normală, nu ar fi posibile. În același  timp  însă  frica  poate conduce  la  panică, la o emoţie dezorganizată și distructivă, care te lasă în mijlocul unei acţiuni neterminate, care paralizează, în loc să stimuleze, și care lasă fără putere până și cele mai bine dezvoltate deprinderi de comportament eficient. De aceea, copiii este bine să fie învăţaţi cum să-și trateze temerile în mod realist.

Iată, în continuare, câteva sugestii referitoare la modul cum îţi poţi ajuta copilul să înveţe să-și controleze temerile:

1. Fii tu însuţi un exemplu în acest sens. Deși majoritatea copiilor se tem în mod natural de întâmplările neașteptate, cum ar fi un zgomot puternic sau o cădere, alte temeri se învaţă trăind în preajma unei  alte  persoane  fricoase. Adesea,  temerile  copilului  sunt asemănătoare cu ale mamei. Copiii privesc către adulţi, pentru a învăţa cum să se comporte în situaţiile tensionate. De exemplu, în timpul unei furtuni însoţite de descărcări electrice, dacă tu vei rămâne liniștit și fără să arăţi îngrijorare, și copilul se va relaxa. Dar dacă vei manifesta tensiune și îngrijorare, s-ar putea ca micuţul să înceapă să plângă sau să manifeste o altă reacţie de teamă. Este important ca, oricum, copilul să înveţe că ai emoţii sincere, inclusiv de teamă, dar că ţi-ai dezvoltat metode constructive de a trata aceste emoţii.

2. Lasă-l pe copilul care se teme în preajma altor copii, care nu se tem în situaţii identice. De exemplu, dacă unui copil îi este frică de hamsteri, lasă-l să privească la un alt copil care se amuză, jucându-se cu un hamster. În acest fel, el poate învăţa să asocieze lucrurile plăcute cu un animal preferat, prinzând astfel curajul de a-l atinge și începând să înveţe că temerile lui sunt neîntemeiate, că și el se poate bucura de o experienţă asemănătoare cu cea a prietenilor săi.

3. Controlează mediul în care își desfășoară copilul activitatea. Cum, în multe situaţii care conduc la frică, factorul determinant este caracterul brusc și cu totul neașteptat al diferitelor evenimente, ori de câte ori este posibil, pregătește-l pe copil, explicându-i ce urmează  să  se  întâmple.  De  asemenea,  poţi  preveni  temerile neexpunându-l pe copil la obiecte sau la animale care se pot mișca pe neașteptate. De exemplu, pentru un copil foarte mic, s-ar putea să fie mai potrivit să-i faci cunoștinţă cu un viermișor, cu o pisicuţă sau cu o omidă, în loc de un gândac care mușcă, de o broască gata oricând să sară sau chiar de o jucărie cu arc, de genul celor care sar pe neașteptate atunci când le atingi.

4.  Sporește  capacitatea  copilului  de  a  se  adapta  la  situaţiile dificile. Sentimentul de frică al unui copil este diminuat atunci când copilul este făcut să se simtă în siguranţă și când știe că cineva îi poartă de grijă, ocupându-se de binele său. Prezenţa unuia dintre părinţi este foarte importantă pentru copilul fricos. Acest simţământ, al  apropierii  unui  adult, îi sporește  capacitatea  de  a  face  faţă situaţiilor neprevăzute. Auzim: „Mama și cu mine putem trece peste asta”. De asemenea, s-a observat că, în unele cazuri, cu cât unui copil i se vorbește mai mult despre o posibilă situaţie generatoare de teamă, cum ar fi spitalizarea, cu atât îi va fi mai puţin frică de ea, din moment ce știe la ce să se aștepte și poate începe să se pregătească în mod adecvat pentru a-i face faţă. De exemplu, în caz că se pierde, el ar trebui să cunoască numele complet al părintelui, adresa și numărul de telefon.

5. Nu împinge niciodată un copil într-o situaţie de care îi este frică. Este cu mult mai bine fie să-i abaţi atenţia de la lucrul de care îi este frică, fie să minimalizezi ameninţarea. De exemplu, ar putea fi de folos să închideţi într-o cușcă animalul de care se teme și apoi să-l încurajaţi să se apropie de el, fiind sigur că nu i se poate întâmpla nimic rău. Aruncându-l pe un copil în bazinul de înot, nu-l vei vindeca de teama de apă; învăţându-l cu răbdare să înoate, poate vei reuși.

6. Ajută-ţi copilul să înveţe să asocieze obiectele și situaţiile de care se teme, cu lucruri plăcute. Majoritatea temerilor apar deoarece copiii asociază, cu obiectul de care se tem, ceva ameninţător sau dureros. De aceea, metoda cea mai eficientă de a învinge teama este aceea  de  a  începe  să  asocieze  cu  obiectul  de  care  se  teme  o experienţă fericită și plină de satisfacţie. De exemplu, dacă unul dintre copiii tăi se teme de poliţiști, poţi aranja ca un poliţist să vină la tine acasă, unde copilul tău se simte deja confortabil și în siguranţă. Vorbește din timp cu copiii din vecini să-l întâmpine pe poliţist  la  sosire.  Când  copilul  tău îi va vedea pe ceilalţi copii adunându-se fericiţi în jurul poliţistului, așezându-i-se pe genunchi sau suindu-i-se pe umeri, urcându-se în mașina lui și pornind girofarul sau staţia radio, el va începe să asocieze poliţistul cu o experienţă plăcută și interesantă și va prinde curaj să se apropie de el și poate chiar să-i vorbească. Când lucrul acesta se va întâmpla, teama lui de poliţiști deja va începe să dispară.

7.  Fii  deschis,  când  discuţi  despre  frică.  Chiar  dacă  temerile copiilor nu au motive reale, uneori este de folos să discuţi despre ele, explicând de ce anumite lucruri îi sperie pe copii. Citirea unor cărţi  despre  temerile  copiilor  și  despre lucruri  care  îi  sperie,  se dovedește de multe ori utilă în a-i ajuta pe copii să se deschidă și să vorbească despre propriile temeri. Odată aceste lucruri „înfricoșătoare” discutate, ele vor părea mai puţin înfricoșătoare decât înainte. Când  unui  copil  îi  este  frică, este  bine  să-l  asiguri  că  vei  fi întotdeauna lângă el și îl vei apăra sau îl vei învăţa cum să se apere singur. Recunoaște temerea copilului, nu o nesocoti, ca pe ceva nejustificat.  Spune-i,  mai  degrabă:  „Asta-i  treaba  tunetului  –  să bubuie”, decât, „Nu te teme” sau „N-ai de ce să te temi de tunet”. 

Copiii au nevoie de înţelegere, de acceptare și de siguranţă, în ceea ce privește temerile lor.

 

Text adaptat după Kay Kuzma 

 

Distribuie articolul pe:

Articole recomandate

Copii

Divorțul și consecințele lui asupra copiilor

Un divorț nu provoacă întotdeauna traume copiilor implicați. Se întâmplă acest lucru însă, atunci când, copiii sunt prinși la mijloc, în ”războiul părinților”, între ostilitățile dintre ei. Pentru un copil este extrem de dureros să ia parte și să privescă cum cei doi părinți ai săi se luptă, în loc să se iubească.

Copii

Sinele rănit vs. sinele optimist

Părinții sunt, în mod normal, primele ființe cu care interacționăm la venirea noastră pe lume. Ei sunt cei care ne ghidează pașii și ne formează pentru viața de adult, de aceea este foarte important în dezvoltarea propriei personalități atât timpul petrecut împreună, cât și calitatea experiențelor pe care le trăim alături de ei.

Copii

Mama îmi spune că mă iubește, dar eu nu simt asta!

Călătoria mea ca părinte a început acum 12 ani și nu a fost una dintre cele mai ușoare sau mai comode, așa cum nu sunt nici unele dintre călătoriile pe care îmi doresc, poate, de ani de zile să le fac. Ca marea majoritate a copiilor din generația mea, am crescut într-o familie în care se punea preț pe imaginea pe care o afișăm, cum ne purtăm cu ceilalți, cât de educați suntem și ce rezultate avem.